furia, singurul lucru care mă menținea dreaptă, s-ar fi topit și aș fi căzut.
Când s-a îmbolnăvit, deja era grav. Și tot nu am mers.
Mi-am spus că distanța era o formă de protecție. Că prezența mea nu ar fi schimbat nimic.
Când a murit, i-am spus tatălui meu că nu voi veni.
El a spus doar: „Ajută-mă să-i strâng lucrurile. Nu pot singur.”
Am mers pentru el. Nu pentru ea. Nu pentru mine.
Apartamentul ei era tăcut, ca un loc care așteaptă de prea mult timp. Totul era la
