mă pregăteam de culcare: eu, Rosie și Ben, legate pentru totdeauna.
Pentru că Ben stătea pe veranda noastră mai mult decât era necesar.
Pentru că râdea la glumele Rosiei, care de obicei doar eu le înțelegeam.
Apoi, într-o duminică, când aveam douăzeci și doi de ani, Ben a bătut la ușa noastră.
În palma lui se afla o mică cutie de catifea.
Inima mi-a sărit atât de repede încât m-am simțit amețită.
Din fereastra din bucătărie, l-am văzut cum se apleacă în fața surorii mele, în mijlocul plantelor de roșii.
