împreună, iar fiecare voce contează.
Am petrecut cei doi ani de după război într-un fel de transă. Abia dacă dormeam. Nu trăiam cu adevărat. Existam ca o fotografie veche, îngălbenită, păstrată într-un sertar, nevăzută de nimeni. Aurore s-a întors cu mine la Saint-Rémy, dar nu mai era aceeași. Vorbea foarte puțin.
Stătea ore în șir lângă fereastră, cu mâinile pe genunchi, privind fix un punct pe care numai eu îl puteam vedea. Uneori murmura un nume, mereu același, numele pe care i-l dăduse fiului ei în puținele ore în care
