s-a oprit în prag. Pentru o clipă, fața i s-a schimbat.
— Doamnă Doina, a spus rar. Ce surpriză.
Nu m-am putut mișca.
— Am venit să-mi văd fata.
A zâmbit fără căldură.
— Mara nu se simte bine. Trebuia să anunțați.
Atunci, ceva în mine s-a rupt. Trecuseră treisprezece ani de tăcere, de frică, de întrebări. Nu mai eram femeia care tremura în aeroport. Eram mamă.
— Trebuia să-mi văd copilul, am spus.
Mara cobora încet scările. Ravi s-a întors brusc spre ea.
— Ți-am spus să rămâi sus.
Vocea lui nu era tare,
