care o așteptasem treisprezece ani.
Am ridicat privirea.
Mara stătea în capul scărilor, palidă, slabă, cu mâna sprijinită de perete. Nu mai era femeia aranjată din apelurile video. Era fata mea. Copilul meu. Durerea mea.
Am vrut să alerg spre ea, dar o ușă s-a trântit undeva în spatele casei.
Mara a dus degetul la buze.
— Mamă, te rog… nu scoate niciun sunet.
Pașii unui bărbat se apropiau.
Apoi l-am văzut pe Ravi.
Era mai bătrân decât mi-l aminteam, dar avea aceeași privire rece, aceeași siguranță apăsătoare. Când m-a văzut,
