să o rănesc din nou.”
Spunea că vrea să mă caute din nou. Că se teme că nu voi asculta. Că speră, totuși, că într-o zi voi afla.
„Nu ca să mă ierți”, scria. „Ci ca să mă înțelegi.”
Am închis jurnalul și am stat mult timp în tăcere.
Pentru prima dată, mi-am plâns sora fără a simți furie.
Nu versiunea transformata în vinovată. Ci omul imperfect, speriat, care a greșit încercând să facă ceea ce credea că este corect.
Ca înțelegere. Ca acceptare. Ca o realizare că pot exista
