văzut pe podea, s-a oprit.
Am ridicat fotografia.
— Cred că este mama mea.
Pentru prima dată în cincisprezece ani, l-am văzut pe Luca incapabil să spună ceva.
În următoarele ore am făcut ceea ce trebuia făcut.
Am sunat la poliție.
Am găsit fotografii vechi.
Mama avea aceeași semilună pe umăr, aceeași cicatrice fină lângă sprânceana stângă și, mai important, aceeași grupă rară de sânge menționată într-un document medical vechi.
Testul ADN făcut ulterior a înlăturat orice îndoială.
Speranța era Maria Elena Ionescu.
Dar memoria ei venea în fragmente.
Mama și-a
