când căra butoiul cu apă. — Ion… Mihai… — Noi suntem, mătușă Antonina. Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. N-au spus multe atunci.
Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca odinioară. Mai târziu, i-au spus. Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au făcut brutărie. Apoi alta. Acum aveau mai multe. Pâine simplă, pâine bună, ca pe vremuri. — N-am uitat, a zis Mihai. Nicio zi. I-au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă. — Nu pentru asta v-am ajutat.
