să știu că o fericire atât de mare nu vine niciodată singură.
La treizeci și patru de săptămâni, Rosie a fost transportată de urgență la spital.
Ceasul din sala de așteptare a trecut de miezul nopții.
Eu priveam ușile duble prin care a fost dusă Rosie, sperând să se deschidă cu vești bune.
Ben stătea lângă mine, un genunchi tremurând necontrolat.
„Va fi bine,” am murmurat, mai mult pentru mine decât pentru el. „Rosie este puternică.”
Un sunet a scăpat din el, situându-se undeva între o rugăciune și un hohot.
