ca atunci când era copil.
În curte, Anaya alerga după o găină și râdea cu poftă. Nucul foșnea ușor în vânt. În casă mirosea a pască, a cafea și a viață nouă.
Treisprezece ani am crezut că fiica mea m-a uitat. Treisprezece ani am primit bani și am plâns în tăcere. Dar adevărul era altul: fata mea îmi trimisese, an după an, singurul semn pe care îl putea trimite.
Nu banii au adus-o acasă.
Și curajul acela nebunesc pe care numai o mamă îl găsește atunci când simte că sufletul
