o păpușă mică și privea aeroportul cu ochii mari.
— Bunica, în România avem ouă roșii?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Avem, puiule. Și cozonac. Și nucul din curte. Și o cameră pregătită pentru voi.
Mara stătea lângă mine, cu pașaportul în mână. Îl strângea de parcă era cheia vieții ei.
— Mamă, nu știu cum să-ți cer iertare.
Am luat-o în brațe. Era mai slabă decât mi-o aminteam, dar era acolo. Vie. Aproape. A mea.
— Nu tu trebuie să-mi ceri iertare, mamă. Eu trebuie să-mi iert inima că n-a venit mai devreme
