în rochii negre de absolvire, cu șepcile înclinate ușor diferit, iar zâmbetele aproape identice.
Douăzeci și doi de ani.
Petrecuse douăzeci și doi de ani crescându-i.
Și acum dispăruseră.
Nu a dispărut pentru totdeauna.
Dar dispărute din viața de zi cu zi pe care și-o construise în jurul lor.
Noe crezuse că asta se va simți ca o libertate.
În schimb, se simțea ca și cum aș fi stat într-o casă goală după ce toată lumea plecase acasă.
„Credeam că voi fi mai fericit”, a șoptit el.
“De ce?”
„Pentru
