așezat în scaun.
Marta m-a privit surprinsă.
Am ridicat mâna și am arătat locul.
— Atât cât trebuie pentru o donație.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Laura, nu trebuie să faci asta.
Și tocmai acesta era motivul pentru care o făceam.
Pentru prima dată, alegerea îmi aparținea complet.
Când foarfeca s-a închis peste prima șuviță, nu am plâns.
Iar când Marta a pus părul în plic, am luat pixul și am scris eu însămi pe el:
„Donat de Laura. Cu acordul ei.”
Pentru că după douăzeci de ani înțelesesem în
