se teme.
— Vin la vară, mamă. Îți promit.
A fost ultima dată când am ținut-o în brațe pentru treisprezece ani.
La început, mă suna des. Îmi povestea că locuiește într-o casă mare, într-un oraș plin de culoare și zgomot, că îi este greu cu limba, cu mâncarea, cu obiceiurile. Spunea că oamenii sunt altfel, că îi e dor de sarmale, de cozonac, de curtea noastră, de mirosul de busuioc din biserică.
Apoi, încet, apelurile s-au rărit.
Mesajele au devenit scurte.
„Nu pot veni anul acesta.”
La început am crezut-o. Mi-am
