lumânarea în geam și mă uitam la telefon, sperând să sune.
Uneori suna. Alteori nu.
Când o vedeam pe video, era mereu frumoasă, aranjată, dar ochii ei nu mai râdeau. Stătea dreaptă, vorbea încet și se uita mereu într-o parte, ca și cum cineva ar fi fost în cameră.
— Mara, ești fericită? am întrebat-o într-o seară.
A tăcut câteva clipe.
Doar câteva clipe, dar pentru o mamă clipele acelea au fost o viață întreagă.
— Sunt bine, mamă, a spus apoi.
Atunci am știut că minte.
În primăvara celui de-al treisprezecelea
